Nu vede viaţa cu ochii dar o simte prin oglinda sufletului.

Fiind profesoară în cadrul asociaţiei “engleza pentru o viaţă nouă”, săptămînal merg împreună cu sora mea care este şi ea profesoară de engleză în oraşul Cantemir unde predau la 2 grupe lecţii de engleză. Săptămîna aceasta am avut marea onoare să merg în autobuz cu un om care are ochi dar nu vede, are urechi dar aude foarte puţin însă are ceva ce mulţi oameni care văd nu au, sau mulţi oameni care au un auz bun nu au, acest om are un suflet mare, un suflet plin se suferinţă şi greutăţi ale vieţii, dar în inima căruia se află speranţă şi credinţă în Dumnezeu că totul o să fie bine în pofida lucrurilor care i s-au întîmplat în viaţă. Numele lui este Crăciun Ivan Ivanovici, cum ne-a spus el. Trăia în unul din satele din regiunea centrului, însă cu 6 ani în urmă în timp ce-i făceau operaţie la ochi i-a murit soţia, apoi un fiu de 12 ani, şi mai tîrziu alt fiu de 16 ani, iar al trielea fiu a placat de acasă fără gînd de întoarcere. Dură a fost soarta cu el.
În urma stresului emoţional care l-a trăit, operaţia nu a fost reuşită, iar el s-a ales cu 3 înmormîntări într-o lună şi o viaţă care începea cu un întuneric de care poate niciodată nu va mai scăpa. De cum a intrat în autobuz ne-am dat seama că este un om căruia nu-i lipseşte credinţa. Mergea prin autobuz şi zicea”tare-i greu cînd nu vezi, “iar oamenii îl ajutau zicîndu-i să meargă mai departe, la locurile libere din autobuz, iar el ştiţi ce le răspundea”mulţumesc, Domnul să vă binecuvinteze, Dumnezeu să vă dea sănătate”. Un om căruia îi lipseşte vederea dar care are un suflet fără răutate. Discutând cu el a zis cu lacrimi în ochi că merge la un văr de al lui în Zîrneşti. “Am să mă rog să mă ia să mă ţină la el”. I-au mai rîmas doar lacrimile, că-ci oamenii i-au întors spatele. Ar vrea el să trăiască la un azil de bătrîni, dar nu vede şi nu ştie unde să meargă, că-ci nu mai are călăuza pe care toţi o avem, vederea. I-am lăsat numărul de telefon şi i-am promis că o să căutăm un azil de bătrîni, iar el urmează să ne sune de la primărie pentru a afla dacă am găsit ceva sau nu. Noi urmează să căutăm un azil. Aş face opereaţie la ochi zice el dar îmi trebuie 300 doalri, de unde să-i iau dacă eu nici de pâine nu am. Din banii noştri de studenţi i-am dat 22 de lei, nu am mai văzut toată viaţa atîta fericire. “Mulţumesc” iar ne-a zis el cu lacrimi în ochi, şi Dumnezeu să vă binecuvinteze. La despărţire ne-a zis să-l rugăm pe şofer să oprească la Zîrneşti, nu la primul bar, dar la al doilea, acolo o să roage pe cineva să-l conducă pînă la vărul său.
M-am simţit distrusă gîndindu-mă că şi tatăl meu şi-a pierdut vederea din cauza diabetului zahărat şi în toată discuţia îl vedeam pe tata. Am plîns cu lacrimi de durere împreună cu acest om şi am luat decizia de a merge mai des să-mi vizitez părinţii.
La ce-aş putea să vă motivez nu ştiu. Ştiu doar că dacă avem vedere să-i ajutăm pe cei care nu o au prin a nu-i părăsi şi a-i ajuta să treacă drumul ori de cîte ori vedem nevoia. În cazul dat ajutorul este altul. Este în a găsi un azil de bătrîni şi 300 dolari pentru operaţia la ochi. Dacă simţiţi împreună cu acest om şi a-ţi dori să-i înţinde-ţi o mînă de ajutor, eşti bine venit.


Ecaterina Stepaniuc, studenta ULIM catiuselu3@yahoo.com