Condamnată de propria fiică - la azil..

La cei 78 de ani ai săi, o bătrânică din Chişinău este condamnată de propria ei fiică să plece la azil. Nu plânge , spune ea, căci nu mai are lacrimi; nici n-o învinuieşte, cică, greutatea e mare la toţi..’’Sau poate nu mă iubeşte’’ mormîie niţa Agripina [aşa cum îi spun toţi]. Dar..râde şi îşi aduce aminte de dulcea-amara tinereţe. De ce, ne spune chiar ea?

 

-’niţa Agripina ai menţionat de dulcea-trista tinereţe, de ce tristă?

 

Agripina: Vezi, dragă fătucă, vremurile de atunci au fost tare rele dar mai ales grele. Cît era ziulica de lungă munceam pe cîmpuri şi dealuri, şi tot acolo şi mâncam. Mîncam diferite ierburi, lobodă, susai, holboră iar fîntânele erau mai aproape secate, ne aprovizionam din băltoacele de la marginea drumurilor şi de acolo veneam acasă şi tot aşa..

 

 -Aţi resimţit din plin foametea şi deportările, nu?

 

Agripina: Foame mare mai era atunci...[se gîndeşte, picură cîte o lacrimă], aveam cam 16 ani cînd vedeam că oamenii se năpusteau  să mănînce pisici şi câini morţi, pe unii chiar îi tăiau de vii; iar alţii mîncau chiar şi capuri de cai . Mai târziu am fost deportată eu şi soţul meu. Pe mine m-au închis timp de 7 ani la Valea Nărocul , însă soţul meu a fost deportat  în regiunea siberiană  din Rusia, de unde nu s-a întors nici pînă astăzi.

 

-În acele timpuri socialiste,mai credeaţi într-un miracol?

 

Agripina: Credeam numai în bunul Dumnezeu şi în Sfînta Cruce, erau zile cînd mă gîndeam că va veni şi sfîrşitul, dar parcă rîdeam atunci. Tot ei, cei de la putere, ne-au luat şi această credinţă, au distrus bisericile şi au deportat preoţii din sat. Demolau biserici şi altare fără nici o frică de Dumnezeu. Dar am trecut peste tot..

 

-Iar, acum aveţi parte de vremuri mai bune, ce pensie vă acordă statul?

 

Agripina: Bune, vor fi atunci cînd voi muri, iar cu cei 400 lei primiţi de la cei de sus pot să mă mărit, glumeşte ea, desigur la Doina...

 

-Purtaţi un inel de căsătorie, deşi sînteţi văduvă, de ce?

 

Agripina: Să nu vină hoţii, să ştie toţi că am şi eu un moşneag la casă.

 

-Aţi spus ceva mai devreme că aţi crescut o fiică? Şi tot ea vă face să plângeţi?

 

Agripina: Nu sînt bani, şi nici dragoste cum era pe atunci..Ea este căsătorită , de unde am şi trei nepoţi şi un ginere care nici nu vrea să mă vadă. De aia, mă şi trimite la azil, dar eu nu mă duc.. În fiecare dimineaţă îmi fac semnul crucei la Dumnezeu şi îmi iau cârja şi o pornesc la drum, poate mă va ajuta cineva...

 

Asemenea destin a trăit ’niţa Agripina, şi cu un şal învelit pe cap, mănuşi mai găurite şi un palton  sărăcit de timpuri porneşte hăt-cole în speranţa unor vremuri mai bune..

 

La căminele de bătrâni din Chişinău circa 90 la sută din veniţi au  o experienţă de viaţă tristă. Fie că sînt bătuţi, alungaţi sau neiubiţi sau fie că cei străini profită de neştiinţa şi naivitatea bătrînilor, toţi au avut de suferit. Din cei 60.000 de bătrîni din Chişinău circa 200.000 sunt împrăştiaţi la azil. Feciorii şi fiicele lor au uitat că au părinţi, dar le vine şi lor rândul, sau nu..?

 

 

Nina Sula, studentă la USM an.II nela_sula@yahoo.com