„Fără mama parcă nu exist... ”

Daniela are 9 ani şi este în clasa a 3-a, este o fire foarte veselă şi năzbâtioasă, totuşi deseori ea este tristă din cauza că părinţii ei sunt plecaţi peste hotare şi puţine lucruri ştie despre ei.

Daniela, cum te simţi fără ambii părinţi lângă tine?

- Mi-i dor foarte tare de mama şi de tata. Dacă mama ar fi acasă aş fi fericită, dar aşa, eu trăiesc la bunelul împreună cu fratele meu mai mic. Bunelul vine în toată seara acasă beat, fumează în casă şi strigă la noi. Doar sâmbăta vine bunica şi ne ia la ea, ne spală şi Duminica mergem la biserică.

Părinţii tăi sunt plecaţi să lucreze în altă ţară ca să poată să-ţi cumpere lucrurile de care ai nevoi, haine, cărţi, jucării, de ce nu te bucură lucrul acesta?

- Doresc cel mai mult ca mama să fie acasă, fără ea parcă nici nu am nevoie de lucrurile materiale. Fără ea eu parcă nu exist, parcă nu sunt fată. Dacă mama este plecată într-o ţară, tata e plecat în altă parte, eu şi cu fratele meu suntem aici, aceasta nu se mai cheamă familie! Eu cred că o familie este atunci, când părinţii sunt acasă cu copiii lor şi au grijă de ei.

Cum te simţeai când era mama acasă?

- Cred că atunci a fost cel mai frumos timp, eram în totdeauna bucuroasă. Eu deseori stăteam de vorbă cu mama, ea îmi povestea diferite întâmplări, ne jucam împreună. Dimineaţa când plecam la şcoală, ea mă pieptăna şi îmi făcea diferite coafuri, în fiecare zi mă duceam frumoasă la şcoală şi toţi colegii mei se mirau. După lecţii veneam de la şcoală şi o găseam pe mama acasă şi mâncam împreună. Era foarte bine atunci. Acum părul meu este frezat, când era mare îmi era greu să-l pieptăn singură, dar vreau mai repede să crească.

În clasa ta, sunt colegi ai căror părinţi au plecat peste hotare, cum se simt ei, sunt trişti?

- Da unii sunt trişti dar unii sunt foarte răi, nu învaţă, fug de la lecţii.

Care este cea mai mare dorinţă a ta?

- Eu doresc ca părinţii mei să fie acasă, să fie şi bunica cu noi. Chiar dacă nu vom avea mulţi bani, dar important este că noi toţi vom trăi împreună. Nu este bine ca părinţii să plece în alte ţări.
Ce folos ca copiii ramaşi acasă au bani, dar ei nu-i au pe părinţii lor acasă, să vorbească cu ei, să-i înveţe. Eu vreau ca mama să fie lângă mine, acasă.

Ludmila Deliu, ludmiladeliu@gmail.com

Cei ce nu sau născut vor să trăiască!

Ce ar ascunde în sine această frază?
Bătaia fregventă de inimă a unui făt, care vrea să trăiască. Este doar un grăunte dar este conceput să fie o personalitate. Se va naşte, va trăi, se va bucura de viaţă, pentru că are dretul la ea!
Fiecare din noi are dreptul la viaţă, dar se pare că acest drept este cel mai incălcat şi controvensat din toate. Conform statisticilor, 50% din totalul sarcinilor erau intrerupte prin avort, 78 % din femiei din Republica Moldova au făcut două sau mai multe avoturi. În acest război, nevăzut şi nemilos impotriva vieţii, 10 de milioane de copiii au plătit cu viaţa, iar zilnic sute sau poate chiar mii sunt exterminaţi. Mai grav este faptul că agresorii suntem noi toţii, de la femeia care avortează, medicul care îşi încalcă jurământul, şi până la ultimul cetăţean cu dreptul de vot care are putere să facă ceva dar preferă ingnoranţă sau aroganţă în faţă unui asemenea măcel nemilostiv, impotriva celor ce nu pot să strige.
În acest război, nu se folosesc arme prea sofisticate, ci simple forcepsuri, care sfrântecă trupul fraged, al pruncului in pântecele mamei. Nu se folosesc nici rachete intelegente, care să depisteze inamicul deoarece pruncul nu are grote unde să se ascundă, iar pântecele mamei sale îi devine mormânt. Trebuie să înţelegem că nu avem dreptul să luăm viaţa unui copil, indiferent dacă este născut sau este în pântecele mamei sale. Omul este o fiinţă vie, este o fetiţă sau băiat chiar din momentul conceperii sale.
Pentru cei care mai au urechi să audă şi pentru cei care mai caută un răspuns sau ,mai au niste dubii, includ mai jos o mărturie, a unei fate ce a recurs la avort.

„Era luna februarie, când am aflat că sunt însărcinată. Eram ultimul an la liceu. I-am dat vestea prietenului meu, speram că-mi va spune să-l păstrăm, dar din păcate nu a fost aşa. M-a oblicat intr-un fel să fac avort, că suntem prea tineri şi nu avem ce să-i oferim, şi chestii de genul acesta. Într-un final am acceptat, în schimb nu după mult timp am avut o mică ceartă şi m-a lăsat singură. Timpul trecea, şi au aveam trei luni, umblam pe la medici, mă rugam de ei... dar nimeni nu vroia. Într-un final am hotărât să merg la ecograf... era aşa de mic şi dulce... un ghemotoc de copilaş, iar o asistentă lăuda copilaşul că e perfect sănătos, că Doamne ajută o să am un copil minunat... neştiind ce vreau eu să fac. Prietenul în care am avut încredere şi cu care am fost împreună un an şi ceva... m-a lăsat singură. Deja simţeam cum mişca propriul meu copilaş în mine... nu avea stare... l-am iubit mai mult ca orice. Dar a venit şi ziua cânt a aflat şi mama mea... m-a dus la spital şi m-a internat. După două zile mi-a dat ceva pastile... ele pot intrerupe sarcine până la şase luni, iar eu aveam patru luni şi jumătate. Mi-a dat prima tură de pastile, nu simţeam nimic... după a doua tura... am simţit cum mişca foarte tare copilaşul meu. Se chinuia tare în ghiarele morţii, iar dintr-o dată nu am mai simţit nimic... a murit copilaşul meu. La a treia serie de pastile... mi-au provocat contradicţii puternice, după câteva ore mi sa rupt apa, şi am născut. Am născut copilul omorât de mine, iar în loc să fie ca la o naştere să-mi dea copilaşul în braţe... să fiu bucuroasă... ei mi l-au luat... era mic încă... era mic de felul lui cam ca palma, dar era bine... era fetiţa mea... alexandra... ingerul meu pe care nu-l pot uita şi nu-l voi uita niciodată. După ce s-a intâmplat, am avut vise în care plângea şi mă intreba de ce am lăsat-o? De ce nu am ţinut-o... mi se sfâşie sufletul. Tot ce eu doresc acum... mi- aş da şi viaţă să o vad cum arată sau să o am iar în pântece, dacă o păstram acum avea şapte spre opt luni.
Nu vă ucideţi copilaşii aşa cum am făcut-o eu! Acum mi-aş da viaţa să o văd doar pentru
o secundă! ”
Claudia
Aceasta este amprenta ce a fost lăsată de micul prunc în inima şi conşitiinţa mamei sale, o cicatrice de care ea nu se simte în stare să se izbăveasc niciodată!
Aceasta consecinţa a avortului... lucrurile vorbesc de la sine...comentarii sunt de prisos!

Natalia Besedin

natalia.besedin@mail.ru